marți, 15 februarie 2011

cand am uitat sa fim copii..

Uneori ma simt incapabila sa fac fata responsabilitatilor, sa ii tin piept vietii, sa tin pasul cu restul. NU vreau sa fiu matura, NU vreau sa fiu un adult care merge zilnic la serviciu, isi trimite copiii la scoala si se chinuie sa isi plateasca datoriile. Cu totii avem vise, idealuri, idei utopice, ganduri apasatoare. Ne trezim zi de zi fara gust, fara culoare, "e o noua zi, iar la munca", "azi trebuie sa ajung sa platesc apa", ne trezim cu dureri de cap, atatea de facut, atatea de tinut minte.. Vrem sa fugim, sa ne refugiem undeva unde nu exista norme sociale, unde nu ni se impune sa fim cetateni responsabili si supusi legii. Ne casatorim, facem copii, iubirea devine o rutina, o datorie, esti dator sa iti iubesti partenerul, esti dator sa iti ingrijesti copiii, ii iubesti, dar parca ai momente cand parca nu ai pur si simplu chef de ei, vrei coltul tau, linistea ta. Te gandesti cu nostalgie la perioada adolescentei cand parca totul era mai colorat, lipsit de griji, iubirea se simtea altfel, viata in sine se simtea altfel. Te gandesti la perioada copilariei cand erai fara de griji, fara de probleme, fara ganduri enervante ca trebuie sa iti faci datoria fata de atata lume. VIata e impresarata de datorii , de responsabiliati bizare si de obligatii. Mi-e dor de tine iarba, de mirosul tau dupa ce esti proaspat cosita, mi-e dor de tine, sudoare ce-mi stateai pe frunte dupa ce ma jucam prinselea prin parc, mi-e dor de tine minge, mi-e dor de voi papusi, corzi, elastic, mi-e dor de tine seara! Tu seara ce ma enervai pe atunci ca ma trimiti in casa si imi curmi jocul. MI-e dor de tine "flori, fete si baieti", "tara, tara , vrem ostasi!". Mi-e dor de tine copilarie si imi pare rau ca purtam pantofii mamei cu dorinta de a fi mare si ma mazgaleam pe fata cu farduri de prost gust, ca sa spun si eu ca sunt o domnisoara. Atunci eram atat de vie, acum sunt doar creatia lor, a celor ce ma vor si nu ma vor. Imi vreau candoarea inapoi
    Cand am uitat sa fim copii, am murit demult... ( C. Brancusi).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu